Sfârșit de săptămână în Metaliferi

Cheile Madei (Măzii)
27-28 august 2011

Citisem despre cheile Madei câte ceva pe internet, nu foarte multe și poate tocmai de aceea aveau pentru mine o aură misterioasă. După câteva căutări am aflat că în zonă sunt mai multe obiective turistice (și trebuie să mulțumesc pe această cale autorilor site-ului www.ardeu.ro), că există o cetate dacică, un castru roman, o peșteră deosebită, un aven în imediata apropiere a cheilor, deci tot atâtea motive în plus pentru a pune acest obiectiv în capul liste de priorități.

Așa că vineri dupămasa, imediat după ce ne-am terminat fiecare treburile ne-am făcut bagajele, ne-am urcat în mașini și am plecat spre Munții Metaliferi. De la Orăștie trecem Mureșul, urcăm spre Geoagiu, îl depășim și ne oprim înainte de localitatea Ardeu unde campăm. Ca de obicei nu mai e demult lumină când ajungem așa că, mai mult la noroc găsim, pe marginea drumului un loc unde să tragem mașinile și să instalăm trei corturi. Nu e locul ideal dar e lângă un izvor așa ca avem apă și, avem și un bonus: probabil în urmă cu ani și ani, cineva a ridicat un mic foișor din lemn, două băncuțe și o masă acoperite cu șindrilă acum însă toate sunt scorojite de vreme, soare și ploi. nu suntem însă mofturoși așa că încheiem prima seară la foc plini de voie bună.
Tot internetul ne-a ajutat cu ceva hărți militare scanate care, chiar dacă par din 1900 toamna sunt destul de detaliate așa că a doua zi plecăm hotărâți pe tură. Începem tura luând-o prin satul Ardeu, iar apoi, în centrul acestuia luând-o direct peste deal spre intrarea în chei. Acestea nu sunt lungi, de la un capăt la altul sunt doar doi kilometri așa că hotărâm să facem un circuit: Ardeu - Balșa (de aici încep cheile) - Mada (aici se termină) iar apoi să o luăm peste deal spre punctul de plecare. Satele prin care trecem au un farmec aparte, împotmolite undeva la început de secol XX te fac să uiți de civilizație. Tinerii au plecat cu mulți ani în urmă să lucreze la Orăștie iar acum în cele câteva case ale satelor populația îmbătrânită trăiește într-o atmosferă arhaică, fără prea multe valuri.

Satul se află la confluența câtorva văi și șoseaua șerpuiește cuminte printre culmi. Așa că noi părăsim din când în când șoseaua și o luăm direct peste pajiștile proaspăt cosite. Vremea e foarte frumoasă, nici un nor nu tulbură azuriul cerului. Unele surse menționează șerpi veninoși în zonă (vipere cu corn) așa că fetele poartă jambiere și ne ferim să intrăm în zone cu vegetație prea deasă. Dar, ca și în alte părți, din fericire, nici de data asta nu am dat peste nici o reptilă. Zona e foarte frumoasă, chiar dacă avem un pic de mers până la Geoagiu (apa care curge prin cheile Madei) nu ne pare rău

Ajungem la apă trecând pe lângă un lan de porumb protejat cu cu gărduleț electric. Valea se îngustează tot mai mult și în curând, pe neștiute ne trezim în mijlocul defileului. Apa e destul de mică așa că nu se pune problema parcurgerii cheilor. Doar în câteva zone apa e destul de mare ca să-i pună ceva probleme Adnanei, cel mai mic membru al grupului. În rest e frumos, știm că pe chei e un izvor de apă minerală și o peșteră, Peștera Zidită a cărei localizare o avem doar de pe o harta google așa că ne zgâim cu mic cu mare la versanți pentru a nu trece cumva de portalul ei. Nu o găsim însă și ăn curând ajungem la izvorul de apă minerală. Apa izvorăște din stâncă, pe partea dreaptă a pârâului. Apa e foarte bună așa că am profitat de ocazie să facem plinul bidoanelor de apă. Citisem pe un alt blog că se poate face baie în apă minerală dar eu cel puțin nu am identificat nici un loc de scaldă în zona izvorului. Și tot pe un blog al unui ultraș în ale naturii am citit critici dure pentru cei care au amenajat cât de cât izvorul respectiv turnând două-trei găleți de beton pentru a ușura umplerea bidoanelor de apă. Izvorul nu e nici pe departe alterat. E ca și cum ai spune că lanțurile care echipează unele chei le distrug acestora frumusețea.

O curiozitate - un trunchi de copac blocat de-a curmezișul pe chei. parcă un uriaș l-ar fi pus forțat în poziția aia, perpendicular pe ambele maluri	Izvorul de apă minerală carbogazoasă. Mmmm, nu-l ratați dacă treceți prin zonă!

Am ieșit din chei fără să găsim Peștera Zidită. Defileul se termină brusc, în satul Mada, practic din apă am ieșit în fundul ogrăzii cuiva. Am făcut un popas de câteva zeci de minute și am încercat să mai bifăm unul din obiectivele zilei: să prindem niște raci pentru masa de amiază.

Dar socoteala de acasă nu se potrivește de loc cu ce din târg așa că deși am căutat câteva minute bune nu am găsit decât două bucăți raci care oricum au fost mai rapizi decât mine și mi-au scăpat practic printre degete. În fine, am desfăcut câteva conserve clasice și am lăsat mâncărurile exotice pentru alte ture și poate alte chei. După masă am pornit în recunoaștere cu Tibi și am aflat de la niște localnici că Peștera Zidită nu e de fapt pe chei ci pe versantul care se vede dinspre sat. Peștera nu se vede totuși din sat din cauza vegetației. În schimb există o cărare care o ia de lângă apă în sus și duce până la peșteră. De altfel de-a lungul acestei cărări se găsesc și câteva faimoase trasee de alpinism și chiar un loc unde se poate instala o tabără de câteva corturi. Apoi, după traversarea unei pante cu grohotiș și după niște ultimi metri urcați pe o pantă abruptă se ajunge la Peștera Zidită. Peștera a fost folosită drept fortăreață naturală în perioada medievală deși, drept să spun, nu prea îmi dau seama cum se putea refugia populația satului acolo cu toate cele pentru că incinta e destul de mică și peștera destul de greu accesibilă (târâșuri, prăbușiri).




Ieșim din peșteră și coborâm în sat. La poalele masivului, între apă și munte trecem printr-o livadă de pomi fructiferi unde câteva grupuri sunt veniți la iarbă verde și ne gândim că și acolo ar fi fost un loc potrivit de campare, mai aproape de chei dar totuși mai greu de găsit dacă nu ajungi ziua în zonă. Ajungem între cele câteva case care compun satul Mada și toți se miră când îi întrebăm despre drumul peste deal spre Ardeu și sugerează că ar fi destul de greu. Până la urmă, având mai mult ca reper linia de energie electrică ce unește cele două sate pornim să traversăm dealul. Nu a fost chiar greu urcușul deși la un momentdat părea că nu mai vrea să se termine. Coborâm prin pădure și ajungem odată cu amurgul la corturi.