Refugiul Strănașa
5-6 noiembrie 2011
Plecați de cu dragă dimineață de acasă (Claudia s-a trezit înainte de 6 pentru a pregăti sandvișurile) ajungem după o călătorie de câteva zeci de minute în halta Nadăș unde ne grăbim să coborâm din tren pentru că suntem foarte mulți de data asta, peste 70 de persoane, drumeți dornici de a petrece câteva ore în aer liber, undeva departe de oraș și mai ales departe de problemele zilnice.
În zona asta, cu mulți, mulți ani în urmă am fost eu în primele excursii cu cortul în spate. Au trecut mai mult de 20 de ani de atunci așa că nu mai am foarte multe amintiri de atunci, doar numele Debelagora îmi atinge o coardă specială a sufletului. Țineam minte însă gara asta pierdută pe șoseaua Arad-Deva, fără sat sau case în jurul ei.
Abia coborâți din tren trebuie să trecem șoseaua națională pe viteză și intrăm pe valea Călăci unde, după o scurtă regrupare și o mică ședință când ni se prezintă traseul și programul o luăm la picior în ritm alert.
O parte dintre noi, cea mai mare parte, vor să se întoarcă tot azi la Arad așa că pe de o parte nu au bagaje foarte multe, iar pe de altă parte trebuie să se grăbească pentru că traseul e destul de lung iar trenul de întoarcere trebuie neapărat prins.
Față de ultimele ieșiri vizual simțim mai puternic toamna pentru că pe jos covorul de frunze e mai gros, verdele a cedat to tot mai mult locul galbenului și ruginiului. În schimb e mai cald, chiar dacă la plecare suntem bine îmbrăcați pe parcurs încet, încet ajungem să dăm jos gecile.
| 
|
| 
|
După mai mult de 5 kilometrii drumul se termină brusc într-o mică poieniță unde după un popas de regrupare o luăm vitejește în sus spre creasta principală. traseul nu e marcat, cei de la ”Veniți cu noi” având o tentativă de marcare cu punct alb dar eu personal abia am zărit pe câțiva copaci semnul.
 |  |
Copacii tot mai eliberați de povara frunzelor par mai subțiri și mai înalți.
| 
|
Chiar dacă e destul de cald o pâclă ciudată acoperă soarele și vremea nu e prea propice pentru pozat, deși eu insist din punctul ăsta de vedere.
Din alte timpuri, o mașinărie ciudată se încăpățânează să reziste vremurilor și intemperiilor.
 |
| Batoza |
 |
| La doi pași de refugiu |
Ajungem la refugiu unde gazda ne întâmpină cu o oală imensă cu ceai cald ceea ce ne pune imediat pe picioare. Ne împrăștiem prin iarbă și ne întindem un pic oasele. Cei care se întorc în seara asta au de făcut aceeași distanță înapoi ceea ce nu e chiar o nimica toată.
După ce mâncăm se organizează o mică drumeție în zonă dar plec doar eu cu Tibi. Clau rămâne cu fetele care preferă să rămână un pic la joacă.
Peisajele sunt superbe, culori minunate, o vreme primăvăratecă, o atmosferă într-adevăr deosebită. După ce ne întoarcem mâncăm de cină iar apoi, după ce se întunecă plecăm într-o scurtă drumeție pe timp de noapte călăuziți doar de lumina lunii. Nu e chiar lună plină dar ochii se obișnuiesc rapid cu întunericul, cu semiobscuritatea așa că penumbra adaugă o notă de mister micii drumeții.
Reîntorși la cabană mai pierdem vremea la foc, golim sticla de vin adusă de acasă iar apoi plecăm la culcare și ne aducem cu toți aportul la un nemaipomenit concert de sforăituri.
Duminică pierdem timpul până pe la ora unu când ne luăm rucsacurile în spate și ne luăm rămas bun de la refugiu. Coborâm pe altă vale, de data asta spre Conop. Mergem mai mult decât bine, ajungem cu o oră jumate înainte de plecarea trenului spre Arad.
