În drum spre casă

Valea Videi
15 august 2011

~ continuare~

Zorii ultimei zile pe valea Videi - ne trezim cu gustul amar al plecării, mâncăm și ne pregătim de plecare, strângem corturile și bagajele fără chef, cu toții am vrea să mai putem sta o zi în zonă dar a doua zi trebuie să ne reintegrăm în viața cotidiană.

Atracția dimineții o constituie un rac prins de Adi în apele pârâului, acesta devine fotomodel pentru câteva minute apoi îl eliberăm în apele Videi. În câteva secunde se ascunde sub o piatră neștiind că va deveni peste câteva luni vedetă de blog.
Pentru azi nu ne-am propus mare lucru - drumul spre casa și o oprire de câteva ore la barajul Videi din satul Lunca Sprie. Am înțeles că ar fi un loc de agrement pentru cei din zonă așa că ne-am gândit că o zi de plajă și trândăvie ar prinde bine după zilele anterioare în care am mers atât.



Plecăm relativ devreme și facem cam o oră până în Dobrești. Înainte de plecare nu uităm de faptul că la venire, în toiul nopții am găsit focul aproape pregătit în poiana unde am campat așa că aranjăm și noi câteva lemne lângă vatră cu gândul la cei care le vor aprinde și care ne vor mulțumi la rândul lor. Spre deosebire de venire acum putem admira peisajul. Vida nu se vede aproape de loc deși drumul șerpuiește de-a lungul ei. Oprim pe marginea drumului să facem câteva poze încercând astfel să prelungim un pic contactul cu zona în care petrecusem câteva zile de vis. Din păcate, chiar dacă zona e retrasă, după părerea mea cea mai retrasă și neumblată zonă din munții Pădurea Craiului, pe versanții ce coboară spre Vida sunt munți de gunoaie.
Ajungem în Dobrești de unde o luăm spre Lunca Sprie unde, în urmă cu zeci de ani a fost construit un baraj destul de interesant care zăgăzuiește apele Videi înainte de intrarea în zona populată. Ceea ce impresionează la acest baraj e faptul că, cu simplitate, a fost creat un sistem ingenios și artistic, chiar dacă nu inedit.




Din păcate nu sunt foarte multe locuri de stat lângă apă deși lacul e destul de mare. Nici baie nu se poate face deoarece apa de munte are doar câteva grade chiar dacă soarele dogorește. Așa că nu stăm foarte mult, mâncăm din conservele rămase apoi ne urcăm în mașini și ne întoarcem acasă.
Nu știu dacă ne vom reîntoarce vreodată în zonă, accesul nu e foarte facil, dar cu siguranță e o destinație deosebită care nu trebuie ratată pentru cei îndrăgostiți de natură.

Peșterile de pe Viduța

Valea Videi
14 august 2011

~ continuare ~

După o zi obositoare dar plină, ne trezim fiecare când vrem, mâncăm și ne pregătim să plecăm pe tură. Teoretic, Viduța, un afluent din stânga al Videi, nu e foarte departe de locul nostru de campare. De asemenea, peșterile Viduța I și Viduța II pe care intenționam să le vizităm, nu sunt prea departe pe apă, în sus. Drumul de data asta nu trebuia să fie nici lung nici greu iar, conform datelor strânse de pe internet, peșterile se găsesc pe malul Viduței fără nici un fel de dificultate din punct de vedre al accesului. Părasim corturile și o luăm, spre deosebire de ziua anterioară în aval, pe drumul forestier care însoțește Vida, de data asta pe partea stângă a apei. Ziua e din nou frumoasă, soarele de august arde dar noi mergem la adăpostul copacilor, protejați de arșiță. Trebuia să trecem peste apa unui izbuc care traversează drumul dinspre stânga iar apoi, tot pe stânga să dăm de Viduța. Trecem de o casă probabil de vacanță sau poate doar un altfel de canton pentru cei ce taie lemne în zonă cu un fel de curte amenajată într-un mic luminiș de la marginea drumului, curte în care câteva femei în costume de baie de urmăresc curioase cum trecem echipați cu mic cu mare.Ne oprim să salutăm și întrebăm de Viduța.
Aflăm că mai avem puțin și că suntem pe drumul cel bun așa că plecăm voioși mai departe. Și, într-adevăr nu după mult timp trecem o apă care ar fi trebuit să fie izbucul de pe hartă. Peisajul e mai mult decât minunat, o plimbare plăcută pe un drum năpădit pe alocuri de vegetație, un drum umbrit în cea mai mare parte de pomi mai tineri sau mai bătrâni dar oricum cu un frunziș des de un verde plăcut și relaxant. Ne continuăm drumul așteptând ca Viduța să apară după fiecare meandra a Videi dar aceasta nu mai apare. Noroc că drumul e frumos și această întârzâiere nu ne pune deocamdată pe gânduri așa ca mergem înainte minunându-ne de frumusețea peisajului. Din când în când drumul se apropie de Vida sau trece prin adevărate defilee prin care, pe alocuri încă se mai văd urmele dinamitărilor de acum zeci de ani, amenajări necesare pentru a putea construi acestă cale de-a lungul apei până în mijlocul sălbăticiei. Din când în când în calcarul stâncilor se întrevăd fisuri mai mari sau mai mici, fisuri pe care Tibi le și explorează din când în când dar fără a găsi totuși ceva notabil.

Suntem din ce în ce mai obosiți și deja, după vreo două ore de mers, începem să ne întrebăm dacă nu cumva trecusem deja de Viduța și dacă nu ar trebui să ne întoarcem. După calculele lui Adi chiar, suntem deja destul de aproape de ieșirea de pe chei și destul de aproape de Lunca Sprie unde se află un baraj pe Vida , baraj care a creat un lac de acumulare chiar înainte de intrarea în localitate.

Decizie pe care o și luăm pentru că deja, după hartă ar fi trebuit să ajungem demult la Viduța. Revenim deci până la apa pe care o considerasem inițial ca fiind izbucul de pe hartă și facem un popas înainte de a intra pe Viduța, la umbra generoasă a unui alun. Pe drumul de întoarcere ne-am întâlnit cu un om care pescuia în Vida și care ne-a confirmat ca am mers de-a lungul apei mai mult de jumătatea distanței dintre canton și Lunca Sprie. După ce ne tragem un pic sufletul o luăm în amonte pe Viduța, încântați de frumusețea peisajului. Și aici e un drum forestier de-a lungul apei așa că mergem destul de repede.

După doar câteva minute, pe stânga vedem portalul peșterii Viduța I. Intrăm puțin în peșteră fără a ne echipa, doar pentru a-i admira portalul. Obiectivul principal e peștera Viduța II, mai lungă și mai spectaculoasă așa că dăm să ne continuăm drumul, lăsând Viduța I pentru cazul în care vom avea timp suficient. Nu trebuie să mergem însă, aproape imediat, doar la câțiva metri mai în amonte, dincolo de pârâu, un pic în sus pe versant se deschide o altă gură de peșteră, peștera numărul 2 de pe valea Viduței, obiectivul nostru principal. Ne întindem tabăra (a se citi păturile) pentru că Svetlana nu vrea să intre în peșteră, ne echipăm cu salopete, căști, frontale și cu încă nefolositele genunchiere achiziționate după târâșurile din peștera Osoiu și intrăm în peșteră.

Peștera numărul 1 de pe valea Viduței - portalul

Peștera numărul 2 de pe valea Viduței - portalul

Intrăm înăuntru aproape toți, doar Svetlana rămâne afară. După portal se deschide o sală destul de mare si de umedă așa că ne afundăm până la glezne în noroi ca să o traversăm. În dreapta se deschide apoi o altă sală destul de mare cu câteva formațiuni parietale. Nu se compară din punct de vedere al formațiunilor cu peștera Cubleș vizitată cu o zi înainte. Ne reîntoarcem în prima sală de unde, înspre stânga se deschide un cotlon care e de fapt galeria principală. Continuăm doar cei mai ”experimentați” - Tibi, Adi, Miruna și cu mine. Clau și Ralu ies afară cu Adnana și Mălina, probabil de la anul vor începe și ele să intre în sectoare mai primejdioase dar deocamdată sunt prea mici.

Deci luăm o poziție cât se poate de orizontală și ne strecurăm prin cei câțiva metri de tunel până într-o săliță unde facem o primă regrupare pentru a ne felicita pentru ideea cu genunchierele care ne-au ferit genunchii de grohotișul umed de pe jos. De aici peisajul se schimbă, galeria se transformă într-o crăpătură de câțiva metri înălțime cu lățime variabilă între câțiva centimetri și un metru și un pic. Pe la bază curge un firicel de apă de câteva palme adâncime maximă. Continuăm cu un ramonaj nu foarte dificil și nu foarte lung până într-o altă sală, circulară și ceva mai mare decât prima. Mai mergem câțiva metri pe galerie dar nu foarte mult pentru că destul de repede un sifon ne împiedică să mergem mai departe. Ne resemnăm și ne întoarcem, nu avem echipament pentru traversarea sifoanelor. Ieșim la lumină și la soare bucuroși că, chiar dacă nu am parcurs foarte mult din peșteră secțiunea vizitată a fost foarte interesantă.



Ajunși afară aflăm că între timp cei rămași afară au intrat în peștera Viduța 1 și că nici acolo nu se poate merge foarte mult tot din cauza unui sifon care împiedică trecerea celor ce nu au echipament adecvat. Parcurgem și noi cei câțiva metri accesibili și dăm și noi înapoi din fața sifonului. Înainte de sifon e o sală cu câteva scurgeri parietale dar nu foarte spectaculoase. Apoi tavanul galeriei coboară destul de mult făcând imposibil accesul în continuare fără un echipament adecvat.


Ne dezechipăm și după ce ne încălzim un pic la razele de soare de dupămasă ne întoarcem la corturi unde trecem direct la programul de seară: mâncare caldă și un foc pe măsură. Povestim la foc până târziu cu o cană de vin bun în mână. A doua zi urmează să plecăm și deja ne simțim cuprinși de păreri de rău, zona e minunată și cine a fost acolo cu siguranță că nu va uita prea curând zona.

~ va urma ~

Peștera Cubleș

Valea Videi
13 august 2011

~ continuare ~

Ne trezim de cu dragă dimineață și facem cunoștință cu adevărat și cu frumusețea sălbatică a locului unde ajunsesem în noaptea care tocmai se încheiase. Admirăm amenajarea izvorului din a doua poiană, amenajare pentru care cineva chiar a depus suflet dând dovadă de pricepere și simț artistic. Amenajarea locului de campare cuprinde inclusiv trepte cioplite în malul râului și întărite apoi cu bolovani. Un vot ad-hoc hotărăște să urce locul de campare undeva sus în topul propriu al locurilor de campare.

Așternem masa și punem la punct ultimele detalii ale turei. Aveam de ales între o tură mai lungă până la peștera Cubleș sau una mai scurtă până pe valea Viduței, un afluent al Videi unde puteam vizita peșterile Viduța I și Viduța II. Avem o hartă bună, destul de detaliată a munților Pădurea Craiului și dacă vreți să mergeți în zonă vă recomand cu căldură să faceți rost de una sau măcar să listați una de pe internet. În

zonă nu sunt trasee marcate așa că șingurul mod de a ajunge undeva rămâne harta, un ghid sau localnicii care, în general sunt prietenoși și cunosc bine zona. Hotărâm să vedem peștera Cubleș, peșteră cunoscută și vizitată încă de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, prima peșteră din Romania care, pentru a fi protejată de "vizitatori" a fost închisă, cu mulți ani în urmă cu poartă metalică. Peștera e descrisă și în cartea "Peșteri din Romania - ghid turistic", ediție din 1984. Tot acolo se află și explicații suficiente, crede autorul, pentru a ajunge la intrarea ei.

Deci înarmați cu harta zonei și cu ghidul respectiv plecăm voioși sa căutăm peștera. Peștera trebuia sa fie pe malul stâng al unui afluent de dreapta al Videi, la aproximativ 50 de metri deasupra firului apei așa că nu părea foarte complicat de găsit. Vremea era frumoasă, soarele râdea cu toată gura la noi din înaltul cerului, totul promitea o tură frumoasă și relaxantă. Drumul e continuarea celui pe care venisem cu o zi înainte și șerpuiește domol pe lângă apă, flancat de copaci. Nu aveam mult de mers și pentru că harta era detaliată având marcate pe ea inclusiv drumurile forestiere mai puțin importante trebuia sa avem grijă doar să o luăm pe primul drum forestier spre stânga în direcția noastră de mers. Ceea ce am și făcut traversând Vida printr-un vad și apoi continuându-ne drumul. În scurt timp am ajuns și la o intersecție în formă de Y, la fel ca și pe hartă. Drumul începuse să dispară transformându-se treptat-treptat într-o vale seacă, vale pe care, din cauza secetei nu mai curgea decât un firicel anemic de apă - firicel pe care noi îl identificasem ca fiind afluentul de care vorbeam anterior. Lăsând copii și femeile în vale, împreună cu Adi și Tibi am urcat cei 50 de metri despre care se vorbea în descrierea peșterii, luptând cu greu să răzbatem printre vegetația deasă și sălbatică care se agăța de noi cu mii de vițe pline de mii spini. Am parcurs versantul respectiv prin mărăcini, tufe ciudate pline de țepi și alte plante crescute acolo doar pentru a ne chinui pe noi, la diferite înălțimi față de firul de apă și pe distanțe din ce în ce mai mari până când, epuizați, zgâriați, transpirați și supărați pe lume și viață am hotărât că am greșit drumul și că, cu siguranță, peștera e cu totul și cu totul în altă parte.

Însuflețiți din nou, fiecare cu o formulă de genul "V-am spus eu că nu poate fi aici pentru că..." ne reîntoarcem la drumul principal de lângă Vida și mai urcăm puțin pe drumul de lângă apă până ajungem la un mic podeț pe care un drum destul de bine întreținut trece apa. De data asta afluentul, chiar dacă mic există cu adevărat în dreapta noastră așa ca, în curând identificăm dinnou o intersecție în formă de Y pentru care am băga dinnou mâna în foc că e cea de pe hartă. Și iar, cu harta la dispoziție încercăm să dibuim intrarea în peșteră. Greblăm dinnou versantul indicat de hartă dar dinnou portalul mare al peșterii preferă să se ascundă de noi. Cartea ne spune că peștera nu se vede de pe drum din cauza copacilor așa că ne încăpățânăm să o căutăm pe versantul abrupt, ocazie cu care reușesc să-mi stric încălțămintele de apă, încălțăminte cu care am fost în atâtea peșteri și chei.

Izvorul de unde se urcă la peșteră

Epuizați și dezamăgiți facem un popas de unde plec cu Tibi în recunoaștere pe drumul forestier spre o direcție de unde se auzea zgomot de drujbe. Adi e dat dispărut, hoinărește în continuare pe panta aia inaccesibilă și imposibilă. După vreo 20 de minute ajungem trecem pe lângă un izvor iar apoi ajungem într-o poiană unde câțiva oameni încarcă un camion cu lemne. Ne apropiem și după ce dăm binețe aflăm ca nu știu nimic despre peștera Cubleș mai ales ca nu sunt chiar din zonă. Ne întoarcem înfrânți și hotărâm să ne întoarcem toți la corturi cu coada între picioare. Pe drumul de întoarcere mai avem câteva tentative de căutare a intrării în peștera dar soldate fără succes. Și când totul părea pierdut ne întâlnim cu doi tineri care tăiau și ei lemne care ne spun că au fost la peșteră și că intrarea e în dreptul izvorului găsit de mine și de Tibi, oricum undeva mult mai departe decât era poziționată peștera pe hartă. Am parcurs într-un suflet jumătatea de oră care ne despărțea de izvor și am atacat cu forțe proaspete panta destul de abruptă pe care, abia ghicită o potecă urca până la portalul peșteri.

Pieptiș spre intrarea în peșteră

Cu mic cu mare pregătiți pentru explorare

După o scurtă ședință foto intrăm în peșteră. Aceasta nu este foarte mare, nu e dificilă, pentru vizitarea ei (dacă nu vrei cum a vrut Tibi să-i pipăi toate diverticulele și diaclazele) nefiind necesar echipament special, câteva lanterne cu cât mai puternice cu atât mai bine fiind suficiente. Las pozele să vorbească despre frumusețea peșterii, e într-adevăr minunată și cred că a meritat fiecare pas, înainte sau înapoi, pe care l-am făcut pentru a ajunge la ea.

Obosiți dar fericiți și mulțumiți ne-am întors la corturi unde am trecut la programul normal de seară, un foc bun, un joc de mimă toate asezonate cu un vin bun de Recaș. Ne-am dus la culcare cu gândurile atât la ziua care tocmai trecuse, obositoare dar încheiată atât de frumos cât și la ziua care urma sa vină și la peșterile care ne așteptau undeva pe valea Viduței.

~ va urma ~