A doua oara e cu noroc

Peștera de după Cârșă

3 iulie 2011

Pe lâgă Caraș spre intrarea în peșteră

Malul drept al Carașului

Peștera Văleaga

Anul trecut (în 2010) când am fost pe Cheile Carașului am căutat această peșteră dar nu am găsit-o deși teoretic ar fi trebuit sa fie destul de aproape de apele Carașului iar lângă poteca care șerpuiește prin chei există un indicator cu ”Peștera Văleaga”. Așa ca anul ăsta, dacă tot am ajuns în zonă și am vizitat sâmbăta peștera Comarnic, mai având o zi la dispoziție, duminica am hotărât să reîncercăm să găsim Peștera de după Cârșă sau să mergem la peștera Gaura Turcului, și ea în apropiere. Rangerul care ne-a fost ghid la peștera Comarnic ne-a sfătuit să mergem la Peștera de după Cârșă așa că am ales această destinație pentru ultima zi pe Cheile Carașului. Am lăsat mașinile lângă viaductul de lângă Carașova, practic la ieșirea de pe chei și am parcurs repede cele câteva sute de metri până la indicatorul cu Peștera Văleaga. De aici am încercat să găsim intrarea în Peștera de după Cârșă (în paranteză fie spus nu am găsit pe net ce înseamnă ”cârșă”). După un scurt urcuș ajungem la peștera Văleaga, impunătoare, cu un portal imens dar cu o dezvoltare de doar câțiva metri. Pe la jumătatea înălțimii ei are o mică platformă în spatele căreia sunt o grămadă de bolovani prăbușiți. Nu ni se pare nimic notabil așa că forțăm un pic și urcăm panta abruptă din dreapta noastră. La vreo 30 de metri mai sus de intrarea peșterii Văleaga ajungem pe buza unei mici doline de prăbușire de formă aproximativ eliptică cu axele de cam 20 și 50 de metri, nu foarte adâncă. Dolina e în spatele peșterii Văleaga iar pe peretele opus acesteia, la aproximativ trei metri de baza dolinei vedem portalul Peșterii de după Cârșă. Se poate coborî fără coardă pe fundul dolinei cu ajutorul bolovanilor căzuți înăuntru sau a pomilor care s-au încăpățânat să crească acolo. Ne întâlnim cu o echipă de alpiniști care exersează pe unul din pereții dolinei brăzdat de trasee de alpinism. E un loc excelent pentru așa ceva, aproape de civilizație  nu trebuie să te rupi cărând echipamentul în spate dar suficient de departe, de ascuns și de ferit pentru a nu te deranja absolut nimeni. Escaladăm cei câțiva metri de stâncă și intrăm în peșteră. Aceasta nu este impresionantă. O înșiruire de săli de mici dimensiuni unite între ele de tunele mai înalte sau mai scunde, fără formațiuni sau scurgeri parietale. Destul de repede ajungem într-o zonă de unde ar fi trebuit să continuăm cu un târâș prin noroi și decidem că nu merită. Seara trebuia să fim în Arad și deja era destul de târziu. Ne întoarcem deci în dolina de prăbușire de dincolo de portal unde ne dăm seama că printre bolovanii din dreptul fundului peșterii Văleaga se vede lumină. Studiind mai bine problema ne dăm seama ca de fapt o cale de acces în dolină era de pe platforma din Văleaga, printre prăbușirile din spate. Coborâm și noi pe aici de data asta iar din Văleaga facem un mic rapel de aproximativ 15 metri până la baza portalului.

Pe buza dolinei așteptându-i și pe ceilalți să urce	Coborârea spre fundul dolinei
Peșteră de după Cârșă	Pregătiți de explorare
Lipa lipa în patru labe	Sau pe coate
Forma portalului aduce un pic cu o inimă	Scurtătura

Nu e o peșteră deosebită Peștera de după Cârșă dar calea de acces la ea, zona în care e, rapelul de la final, toate astea au făcut din tura asta ceva super interesant. Și sper ca cei care vor citi acest articol și vor vrea să meargă acolo să nimerească din prima intrarea ;).

Prin chei spre peștera Racoviță

Cheile Carașului - Peștera Racoviță 

2 iulie 2011

După vizitarea peșterii Comarnic plecăm pe tură spre Caraș. Încă nu știm unde mergem, avem de ales între peștera Racoviță pe de o parte și peșterile Popovăț și Cerbului pe de altă parte. Undeva în zonă, rătăcită pe undeva, e și peștera 2 Mai dar nu știm mai mult despre ea decât că e o peșteră frumoasă și care merită văzută dar care... e închisă. Având în vedere că totuși e destul de târziu hotărâm să mergem la peștera Racoviță, chiar dacă pentru asta va trebui să trecem prin apele Carașului. Drumul pe care mergem e undeva deasupra pârâului Comarnic și pe măsură ce înaintăm drumul urcă și se depărtează tot mai mult de firul apei. Din câte am înțeles drumul forestier ajunge într-un final la Anina dar n-aș băga mâna în foc pentru acest lucru. Oricum, la un momentdat drumul face o curbă accentuată spre stânga, loc în care coborâm spre Comarnic. Coborârea e destul de abruptă și poteca cât de cât conturată se pierde rapid în pădure. Coborâm la întâmplare pentru că suntem prea sus și pârâul nu se mai vede. Cu puțin noroc însă ajungem la capătul corect al tunelului Cheia, tunel prin care pe vremuri trecea mocănița care traversa munții Aninei între Reșița și Anina. Este ultima posibilitate de a o lua spre peștera Popovăț, peșteră închisă și ea dar din câte am înțeles vizitabilă totuși. Continuăm să coborâm spre Comarnic care într-un final apare pe fundul văii. Apoi, călăuziți de firul apei ajungem la punctul de vărsare în Caraș. Apa e mică dar rece, de altfel și afară e destul de frig pentru un început de iulie. Trunchiuri de pomi căzute peste albie îngreunează mersul dar suntem obișnuiți și mergem voioși înainte până ajungem la Caraș.

Ajunși la Caraș facem un mic popas pentru a face și reface planul de bătaie. Până la Peștera Racoviță trebuia trecut prin apă și Carașul era destul de mare, rece și repede așa că instinctul matern al doamnelor din grup a decis că acolo e punctul terminus pentru minorii expediției. Și cum aceștia sunt mulți și mici (de data asta 6 piticoți) se întorc cu ei toate mamele. Și pentru că Tibi nu vrea să lase în urmă femeile și copii rămâne și el să facă de aici cale întoarsă. Continuăm dar eu și Adi să mergem spre peșteră. Avem o hartă la noi și un GPS așa că nu ne facem probleme.
E imposibil să mergi prin apă, în unele locuri ar trebui să înotăm probabil prin apa rece și repede și nu ne surâde de loc acest lucru așa că din loc în loc mai escaladăm malul stâng care e mai accesibil și mai tăiem și din meandrele apei. Traseul e superb și merită cu adevărat să ajungi acolo. Apa, stânca și pădurea conviețuiesc într-un echilibru instabil, ca într-o luptă continuă pentru supremație, pentru teritoriu, fără ca unul din elemente să poată să-și depășească adversarii.
În aproximativ o oră ajungem în dreptul peșterii. Pe malul stâng portalul peșterii Racoviță este foarte vizibil, este practic imposibil să ratezi peștera dacă mergi pe firul apei. Nu pierdem prea mult timpul ci intrăm în peșteră. E destul de târziu și nu vrem să ne prindă noaptea pe chei.



Peștera e frumos concreționată, nu prea mare dar dacă faci cheile Carașului atunci este un ”must see”. Găsim și câțiva lilieci agățați de formațiuni dar încercăm să nu-i tulburăm. De altfel băștinașii nu sunt impresionați de noi și își continuă somnul fără să dea vreun semn că ne-ar fi auzit. Am stat mai bine de o oră în peșteră așa că n-am dormit pe drum la întoarcere. Ne-am reîntors pe același drum ca la venire deși prin dreapta peșterii părea o cărare care părea că urcă spre poiana Comarnic pe malul drept al Carașului. Dar era prea târziu pentru tatonări așa că am ales drumul pe care îl știam deja.

A fost o zi superbă, cheile Carașului e un loc în care m-aș întoarce oricând cu cea mai mare plăcere.

Peripeții pe Cheile Carasului

Cheile Carașului - Peștera Comarnic 

2 iulie 2011

Cheile Carașului e unul din cele mai cunoscute obiective din munții Aninei, unele din cele mai sălbatice chei din România, și totodată unul din cele mai greu de străbătut cursuri de apă pentru că nimeni nu s-a încumetat să croiască o potecă dintr-un capăt în celălalt al cheilor. Singura cale de parcurgere a cheilor e ca între confluența Comarnicului cu Carașul și Poiana Prolaz să te lupți cu malurile pietroase acoperite de vegetație luxuriantă care uneori urcă la zeci de metri deasupra apei sau să o iei vitejește prin apa învolburată care uneori atinge adâncimi considerabile. Cheile Carașului nu constituie un obiectiv pe care să-l poți vedea într-un singur week-end sunt prea multe locuri la care trebuie să ajungi și accesul e destul de dificil. Primul contact al nostru cu Cheile Carașului a fost în 2010 când într-una din ultimele ture am campat două zile în Poiana Lilieci, la ieșirea din chei, aproape de Carașova. Dar nu am ajuns de acolo mai departe de Poiana Prolaz și de Peștera Țolosu așa că anul acesta pe lista de priorități, pe unul din primele locuri a fost vizitarea sectorului superior al cheilor, sector unde se găsește una din cele mai frumoase peșteri din țară, și după părerea unora cea mai frumoasă din Banat, Peștera Comarnic. Suntem turiști experimentați și cu simț de răspundere așa că ne interesăm despre zona în care urmează să mergem. Așa și acum am aflat că locul de campare în zonă (fiind parc național nu ai voie să-ți instalezi cortul unde te taie capul) este lângă cantonul Comarnic aflat în imediata apropiere a peșterii. Și acesta și peștera se află la confluența pârâului Toplița cu Pârâul Comarnic care după ce se unesc se vor vărsa în Caraș la câțiva kilometri mai jos. De pe internet aflăm că până la canton, din Iabalcea, e un drum forestier dar pe care se poate merge fără probleme cu mașina mică. Așa că în dupămasa zilei de 1 iulie, vineri iacătă-ne pe toți îmbarcați în mașini având cap compas Cantonul Comarnic. Bineînțeles vremea e de porc, o ploaie măruntă ne însoțește constant pe tot parcursul drumului. Și după ce trecem de Iabalcea, ultima așezare înainte de a ne afunda pe drumurile muntelui, ne împresoară și întunericul, amplificat de pădurea care parcă cade peste noi. Drumul e relativ bun așa că ajungem destul de repede la un prim canton, cel de la Padina Seacă. Îl lăsăm în urmă și continuăm să mergem prin întunericul care devenea din ce în ce mai nepătruns și pe drumul care devenea tot mai prost. Probabil ca s-a mers pe acolo cu tractorul când terenul era moale pentru că drumul era brăzdat de făgașe imense. Drumul e îngust, nu ai unde să întorci sau să faci loc cuiva care ar veni din față. Dar noi mergem înainte cu speranța că vom sfârși drumul cu bine. Eu conduc primul apoi Tibi și ultimul e Adi. La un momentdat Adi ne apelează prin stație și ne spune că a rămas suspendat, cu burta mașinii lipită de sol și cu roțile aproape în aer. Începe operațiunea de salvare și cu greu, după aproape o oră de înjurat printre dinți condițiile meteo, reușim să mergem mai departe pentru a ajunge la miezul nopții la cantonul Comarnic. Aici nu mai băgăm mașinile pe poarta cantonului pentru că ne e teamă că, fiind iarba udă, nu vom mai putea ieși de acolo. Din fericire găsim lângă canton o palmă de pământ cu trifoi (bineînteles ud și ăsta) unde ne instalăm corturile. A doua zi dimineață ploaia ne dă totuși un răgaz și se oprește. Din păcate totul e ud și neprietenos în jur. Pe la ora 11 apare și rangerul din zonă care este și ghid la peștera Comarnic, peșteră care se poate vizita doar cu ajutorul ghidului care de altfel are și cheia de la poarta de la intrare. Peștera nu e electrificată așa că o sursă de lumină individuală e indispensabilă. Și amenajarea e minimă, din loc în loc câteva corzi te ajută să depășești locurile mai dificile. Peștera e imensă dar nu e vizitabilă, chiar și cu ghid, decât pe o anumită porțiune. Vizitarea durează cam două ore și jumătate. Stăm un pic de vorbă cu ghidul și el ne explică cum se poate ajunge la peștera Popovăț, deși aceasta e de asemenea închisă și deci nevizitabilă. O mulțime de peșteri și avene din munții Aninei sunt închise cu poartă metalică din păcate. Nu cred că asta e soluția pentru protejarea acestor frumuseți deosebite ale naturii. Dacă nu pentru altceva pentru că unul din punctele forte ale unei peșteri e chiar portalul, iar intrarea e de cele mai multe ori distrusă prin zidirea și închiderea cu poartă.