Peștera Cubleș

Valea Videi
13 august 2011

~ continuare ~

Ne trezim de cu dragă dimineață și facem cunoștință cu adevărat și cu frumusețea sălbatică a locului unde ajunsesem în noaptea care tocmai se încheiase. Admirăm amenajarea izvorului din a doua poiană, amenajare pentru care cineva chiar a depus suflet dând dovadă de pricepere și simț artistic. Amenajarea locului de campare cuprinde inclusiv trepte cioplite în malul râului și întărite apoi cu bolovani. Un vot ad-hoc hotărăște să urce locul de campare undeva sus în topul propriu al locurilor de campare.

Așternem masa și punem la punct ultimele detalii ale turei. Aveam de ales între o tură mai lungă până la peștera Cubleș sau una mai scurtă până pe valea Viduței, un afluent al Videi unde puteam vizita peșterile Viduța I și Viduța II. Avem o hartă bună, destul de detaliată a munților Pădurea Craiului și dacă vreți să mergeți în zonă vă recomand cu căldură să faceți rost de una sau măcar să listați una de pe internet. În

zonă nu sunt trasee marcate așa că șingurul mod de a ajunge undeva rămâne harta, un ghid sau localnicii care, în general sunt prietenoși și cunosc bine zona. Hotărâm să vedem peștera Cubleș, peșteră cunoscută și vizitată încă de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, prima peșteră din Romania care, pentru a fi protejată de "vizitatori" a fost închisă, cu mulți ani în urmă cu poartă metalică. Peștera e descrisă și în cartea "Peșteri din Romania - ghid turistic", ediție din 1984. Tot acolo se află și explicații suficiente, crede autorul, pentru a ajunge la intrarea ei.

Deci înarmați cu harta zonei și cu ghidul respectiv plecăm voioși sa căutăm peștera. Peștera trebuia sa fie pe malul stâng al unui afluent de dreapta al Videi, la aproximativ 50 de metri deasupra firului apei așa că nu părea foarte complicat de găsit. Vremea era frumoasă, soarele râdea cu toată gura la noi din înaltul cerului, totul promitea o tură frumoasă și relaxantă. Drumul e continuarea celui pe care venisem cu o zi înainte și șerpuiește domol pe lângă apă, flancat de copaci. Nu aveam mult de mers și pentru că harta era detaliată având marcate pe ea inclusiv drumurile forestiere mai puțin importante trebuia sa avem grijă doar să o luăm pe primul drum forestier spre stânga în direcția noastră de mers. Ceea ce am și făcut traversând Vida printr-un vad și apoi continuându-ne drumul. În scurt timp am ajuns și la o intersecție în formă de Y, la fel ca și pe hartă. Drumul începuse să dispară transformându-se treptat-treptat într-o vale seacă, vale pe care, din cauza secetei nu mai curgea decât un firicel anemic de apă - firicel pe care noi îl identificasem ca fiind afluentul de care vorbeam anterior. Lăsând copii și femeile în vale, împreună cu Adi și Tibi am urcat cei 50 de metri despre care se vorbea în descrierea peșterii, luptând cu greu să răzbatem printre vegetația deasă și sălbatică care se agăța de noi cu mii de vițe pline de mii spini. Am parcurs versantul respectiv prin mărăcini, tufe ciudate pline de țepi și alte plante crescute acolo doar pentru a ne chinui pe noi, la diferite înălțimi față de firul de apă și pe distanțe din ce în ce mai mari până când, epuizați, zgâriați, transpirați și supărați pe lume și viață am hotărât că am greșit drumul și că, cu siguranță, peștera e cu totul și cu totul în altă parte.

Însuflețiți din nou, fiecare cu o formulă de genul "V-am spus eu că nu poate fi aici pentru că..." ne reîntoarcem la drumul principal de lângă Vida și mai urcăm puțin pe drumul de lângă apă până ajungem la un mic podeț pe care un drum destul de bine întreținut trece apa. De data asta afluentul, chiar dacă mic există cu adevărat în dreapta noastră așa ca, în curând identificăm dinnou o intersecție în formă de Y pentru care am băga dinnou mâna în foc că e cea de pe hartă. Și iar, cu harta la dispoziție încercăm să dibuim intrarea în peșteră. Greblăm dinnou versantul indicat de hartă dar dinnou portalul mare al peșterii preferă să se ascundă de noi. Cartea ne spune că peștera nu se vede de pe drum din cauza copacilor așa că ne încăpățânăm să o căutăm pe versantul abrupt, ocazie cu care reușesc să-mi stric încălțămintele de apă, încălțăminte cu care am fost în atâtea peșteri și chei.

Izvorul de unde se urcă la peșteră

Epuizați și dezamăgiți facem un popas de unde plec cu Tibi în recunoaștere pe drumul forestier spre o direcție de unde se auzea zgomot de drujbe. Adi e dat dispărut, hoinărește în continuare pe panta aia inaccesibilă și imposibilă. După vreo 20 de minute ajungem trecem pe lângă un izvor iar apoi ajungem într-o poiană unde câțiva oameni încarcă un camion cu lemne. Ne apropiem și după ce dăm binețe aflăm ca nu știu nimic despre peștera Cubleș mai ales ca nu sunt chiar din zonă. Ne întoarcem înfrânți și hotărâm să ne întoarcem toți la corturi cu coada între picioare. Pe drumul de întoarcere mai avem câteva tentative de căutare a intrării în peștera dar soldate fără succes. Și când totul părea pierdut ne întâlnim cu doi tineri care tăiau și ei lemne care ne spun că au fost la peșteră și că intrarea e în dreptul izvorului găsit de mine și de Tibi, oricum undeva mult mai departe decât era poziționată peștera pe hartă. Am parcurs într-un suflet jumătatea de oră care ne despărțea de izvor și am atacat cu forțe proaspete panta destul de abruptă pe care, abia ghicită o potecă urca până la portalul peșteri.

Pieptiș spre intrarea în peșteră

Cu mic cu mare pregătiți pentru explorare

După o scurtă ședință foto intrăm în peșteră. Aceasta nu este foarte mare, nu e dificilă, pentru vizitarea ei (dacă nu vrei cum a vrut Tibi să-i pipăi toate diverticulele și diaclazele) nefiind necesar echipament special, câteva lanterne cu cât mai puternice cu atât mai bine fiind suficiente. Las pozele să vorbească despre frumusețea peșterii, e într-adevăr minunată și cred că a meritat fiecare pas, înainte sau înapoi, pe care l-am făcut pentru a ajunge la ea.

Obosiți dar fericiți și mulțumiți ne-am întors la corturi unde am trecut la programul normal de seară, un foc bun, un joc de mimă toate asezonate cu un vin bun de Recaș. Ne-am dus la culcare cu gândurile atât la ziua care tocmai trecuse, obositoare dar încheiată atât de frumos cât și la ziua care urma sa vină și la peșterile care ne așteptau undeva pe valea Viduței.

~ va urma ~

În drum spre cantonul Vida

Valea Videi
12 august 2011
 
Mi-am propus de multă vreme să scriu despre această tură dar tot nu am apucat. Și iată că-mi inaugurez blog-ul cu povestirile de pe valea Videi, unde am fost, în formație completă, de Sfântă Mărie, între 12-15 august.

Valea Videi a devenit o posibila destinație pentru o ieșire de câteva zile după ce auzisem că pe afluentul Videi, Viduța se găsesc câteva peșteri deosebite. Fusesem cu câteva săptămâni înainte vreo 5 zile prin munții Pădurea Craiului și cu ocazia asta, oprind pentru câteva minute la birtul din centrul localității Dobrești câțiva localnici, îndatoritori, ne-au dat numărul de telefon al ranger-ului, sau mai pe românește, al pădurarului din zonă. De asemenea ne-am interesat de starea drumului forestier pentru că pe hartă locul unde voiam să campăm, cantonul de pe valea Videi, părea destul de departe de orice localitate. Aceeași localnici ne-au spus că drumul e practicabil și cu mașini mici deci, teoretic, n-ar trebui să avem nici o problemă să ajungem acolo.

Și iată-ne în 12 august, urma un week-end prelungit cu o zi de luni - sărbătoarea Sfântă Maria mare. Timpul trece cu greu la servici, abia aștept să se facă cinci fără un sfert să pot pleca acasă și de acolo mai departe spre Vida. O luam prin Șiria, Ineu, Tinca, Dobrești, traversând șoseaua Beiuș-Oradea. Drumul e când mai bun, când mai prost dar suntem obișnuiți, șoseaua Arad-Oradea e demult tot în construcție și multitudinea de semafoare fac aproape imposibilă ajungerea la destinație fără nervi și într-un timp cât de cât decent.

Noaptea începe să se facă simțită și când umbrele încep să devină mai prelungi ajungem și noi, la ieșirea din Dobrești de unde o luăm spre dreapta spre valea Videi. Vida nu trece practic prin Dobrești dar după câțiva kilometri, după ce ne întrebăm dacă nu am greșit cumva drumul, ajungem pe un drum forestier care șerpuiește pe lângă un versant împădurit. Undeva în dreapta, jos în vale curge neștiută Vida. E prea întuneric să o vedem, e prea departe să o auzim, parcurgem încet, atenți la denivelările drumului cei 17 kilometri care despart Dobrești-ul de cantonul Vida. Deși e întuneric deja, sau poate tocmai din această cauză, drumul ni se intersectează cu camioane pline de lemne care coboară în sat încărcate. La un momentdat, câțiva tăietori de lemne încarcă un camion în mijlocul drumului. Ne oprim și admirăm câteva minute imensul utilaj care se "joacă" cu trunchiurile de câteva tone ale copacilor de parcă ar fi creioane. Oamenii se opresc din lucru și mută câteva mașinoace pentru a ne face loc să trecem. Le mulțumim, ne urează drum bun și pornim iar la drum. Cu ochii pe kilometraj pentru a vedea cât mai avem de mers, cu ochii pe fâșia îngustă de lumină pe care farurile o smulgeau întunericului din jur mergem rupți parcă complet de restul lumii.

La un momentdat niște licăriri în stânga, câteva scântei rănesc întunericul. Fantomatice și parcă mai întunecate decât însuși întunericul câteva clădiri se zăresc în spatele focului, printre arborii seculari. Parcursesem doar 15 din cei 17 kilometri de care știam așa ca prima intenție a fost să nu mă opresc. Dar totuși, ora târzie, întunericul, faptul că pe hartă (destul de detaliată și care își dăduse deja examenul pe teren înainte) nu apăreau alte clădiri în zonă mă fac să opresc totuși. Opresc și Tibi și Adi, scoatem câteva lanterne din bagaj și începem să cercetăm zona. Bănuim ca am ajuns la canton, chiar dacă, surprinzător, parcă o zână bună l-ar fi mutat cu doi kilometri mai aproape de civilizație, ceea ce nu era ceva deranjant, mai ales la ora aceea. Ieșiți din mașini constatăm că noaptea nu e totuși chiar așa de neagră, cantonul e o clădire care pare destul de îngrijită la care se ajunge urcând o pată pe partea stângă a drumului. Vizavi de el, dincolo de un șanț nu foarte mare dar imposibil de trecut cu mașina e o poiană generoasă unde pasc liberi câțiva cai. Hotărâm ca am ajuns și ne îndreptăm, noi bărbații, spre focul care pâlpâia timid lângă canton. O umbră se desprinde încet de lângă foc și ne vine în întâmpinare. E un bărbat între două vârste care ne spune că e singur în zonă, că își petrece vara având grijă de cai și de canton și, ceea ce era mai important pentru noi, ne spune că, dacă vrem, ne poate conduce la locul de campare ne lângă canton. Ne bucurăm de norocul de a da peste un localnic atât de prietenos așa că îl iau în mașină și mai parcurgem încă câteva zeci de metri, până trecem peste un podeț peste Vida, prima întâlnire de gradul III cu râul. Imediat după podeț Vida o ia practic înapoi ca după o buclă strânsă să-și continue drumul spre vale. Oprim mașinile și îndrumați de omul din pădure coborâm lângă apă și nu ne vine să credem. Unul din cele mai frumoase locuri de campare pe care le-am văzut vreodată. O poiana lată de vreo 10-15 metri și lungă de peste 50 străjuită de o parte de apele Videi și

de cealaltă parte de o pădurice, o adevărată barieră verde între drum și locul de campare. La capătul poienii după un tunel printre copaci găsim o a doua poieniță, mai mică decât prima și mai umbrită (de asta ne vom da seama a doua zi) dar care are lângă ea un izvor deosebit. Apa e captată și adusă frumos până aproape în poieniță. Și, pentru ca totul să fie perfect găsim și vetre de foc amenajate, inclusiv cu lemne tăiate, lemne suficiente pentru cel puțin un foc bun. Accesul cu mașinile în poieniță e ușor, nu e absolut nici o problemă așa ca mulțumim omului fără de care ne-ar fi fost imposibil să găsim poienița, mai ales că nu știam de existența ei. Ne apucăm să montăm corturile și acest lucru nu ne ia prea mult pentru că avem deja state vechi în privința

montării corturilor pe întuneric. Și, iată-ne stând la foc, ascultând susurul apei, cu un pahar de vin lângă noi făcând planul pentru zilele următoare. pentru că sunt multe de văzut în zonă: peștera Cubleș, peșterile Viduța I și Viduța II și, de ce nu, cheile Videi în sine. Înainte de a ne retrage în vastele apartamente întunericul se retrage și lasă razele lunii să pătrundă până la noi, ca o promisiune că următoarele zile vor fi frumoase și fără urmă de nori sau de ploaie.

~ va urma ~

Rătăcind prin labirinturi de piatră

Peștera Bătrânului 1 august 2011 Acest articol descrie vizitarea unei peșteri de mare complexitate, vizitare care nu se pate face fără echipament de specialitate și fără o pregătire temeinică. Nu încurajez în nici un fel explorarea peșterilor fără cunoștințe TSA și echipament adecvat.

Până în apropierea peșterii am mers cu mașina în primul rând pentru că era destul de departe de locul unde ne stabilisem noi tabăra (lângă Șuncuiuș) și în al doilea rând pentru că e o peșteră destul de dificilă, imposibil de abordat fără echipament specializat pentru coborâri și urcări pe coardă. Ceea ce m-a impresionat și de data asta e că localnici cunosc peștera și te îndrumă cu mare plăcere dacă le ceri ajutorul, chiar dacă ești la distanță mare de obiectiv. Deci după kilometri întregi de drumuri de țară nu foarte bune dar totuși practicabile am ajuns în preajma peșteri și ne-am lăsat mașinile pe o pajiște înverzită. Zona e plină de doline de prăbușire, de altfel și accesul în peșteră făcându-se dintr-o asemenea dolină. O stâncă imensă protejează peștera, doar câteva fisuri verticale oferind o cale îngustă de pătrundere în măruntaiele muntelui. Imediat după fisură urmează o coborâre de aproximativ 10 metri până într-o sală care cu greu ar putea cuprinde 10 oameni. Intrarea e echipată așa că am instalat corzile și am coborât în rapel regrupându-ne pe fundul puțului de la intrare. E deja destul de răcoare așa că ne grăbim să ne continuăm explorarea. Tavanul coboară la câțiva zeci de centimetri de podea și de obligă la un mic târâș. Apoi intrăm într-un labirint impresionant. Mergem printre doi pereți de piatră perfecți verticali care abia te lasă să te strecori printre ei.

”Coridorul” cotește brusc la fiecare trei patru metri până la un momentdat când în față trebuie coborâți iar câțiva metri. Inițial instalăm o coardă dar pe urmă găsim și o scară metalică pe care coborâm cu toții. În curând ajungem într-o sală destul de măricică unde ne oprim un pic să ne tragem sufletul. Înspre stânga se deschide o diaclază imensă pe care o explorez pe câțiva metri. Continuăm un pic să mergem pe galeria principală dar în curând urmează o porțiune dificilă unde trebuie făcut un ramonaj destul de riscant deasupra pârâiașului care curge prin peșteră. Decidem să meargă mai departe doar bărbații așa ca ne întoarcem cu toții pentru a ajuta fetele să treacă de puțul de la intrare.

După ce revenim explorăm diaclaza din sala mare dar nu ajungem nicăieri. După câteva zeci de metri pe orizontală și câțiva pe verticală diaclaza se termină cu o mică săliță în care, spre surprinderea mea am găsit o pânză de păianjen. Revenim la traseul principal și trecem de zona mai dificilă și intrăm într-o lume mirifică. Peștera e foarte frumoasă, bogat concreționată și probabil din cauza intrării dificile nu prezintă urme ale turiștilor de altădată. Continuăm de-a lungul pârâiașului până într-o sală imensă unde la apele pârâului principal se adaugă apa unui afluent din partea stângă. E deja târziu așa că nu insistăm cu explorarea sălii mari. Mergem doar înspre spatele acesteia unde dintr-o sala mică apar apele pârâului, sală care are niște frumoase scurgeri parietale. Deasupra acestei săli mai există o galerie scurtă pe care o explorăm. Se ajunge la ea cu ajutorul unei scări metalice care se sprijină instabil de niște bolovani. Ajungem la capăt iar apoi după o scurtă ședință foto ne întoarcem la lumină. Este o peșteră minunată pe care mai mult ca sigur că o vom cuprinde dinnou în itinerariile noastre viitoare.