Peripeții pe Cheile Carasului

Cheile Carașului - Peștera Comarnic 

2 iulie 2011

Cheile Carașului e unul din cele mai cunoscute obiective din munții Aninei, unele din cele mai sălbatice chei din România, și totodată unul din cele mai greu de străbătut cursuri de apă pentru că nimeni nu s-a încumetat să croiască o potecă dintr-un capăt în celălalt al cheilor. Singura cale de parcurgere a cheilor e ca între confluența Comarnicului cu Carașul și Poiana Prolaz să te lupți cu malurile pietroase acoperite de vegetație luxuriantă care uneori urcă la zeci de metri deasupra apei sau să o iei vitejește prin apa învolburată care uneori atinge adâncimi considerabile. Cheile Carașului nu constituie un obiectiv pe care să-l poți vedea într-un singur week-end sunt prea multe locuri la care trebuie să ajungi și accesul e destul de dificil. Primul contact al nostru cu Cheile Carașului a fost în 2010 când într-una din ultimele ture am campat două zile în Poiana Lilieci, la ieșirea din chei, aproape de Carașova. Dar nu am ajuns de acolo mai departe de Poiana Prolaz și de Peștera Țolosu așa că anul acesta pe lista de priorități, pe unul din primele locuri a fost vizitarea sectorului superior al cheilor, sector unde se găsește una din cele mai frumoase peșteri din țară, și după părerea unora cea mai frumoasă din Banat, Peștera Comarnic. Suntem turiști experimentați și cu simț de răspundere așa că ne interesăm despre zona în care urmează să mergem. Așa și acum am aflat că locul de campare în zonă (fiind parc național nu ai voie să-ți instalezi cortul unde te taie capul) este lângă cantonul Comarnic aflat în imediata apropiere a peșterii. Și acesta și peștera se află la confluența pârâului Toplița cu Pârâul Comarnic care după ce se unesc se vor vărsa în Caraș la câțiva kilometri mai jos. De pe internet aflăm că până la canton, din Iabalcea, e un drum forestier dar pe care se poate merge fără probleme cu mașina mică. Așa că în dupămasa zilei de 1 iulie, vineri iacătă-ne pe toți îmbarcați în mașini având cap compas Cantonul Comarnic. Bineînțeles vremea e de porc, o ploaie măruntă ne însoțește constant pe tot parcursul drumului. Și după ce trecem de Iabalcea, ultima așezare înainte de a ne afunda pe drumurile muntelui, ne împresoară și întunericul, amplificat de pădurea care parcă cade peste noi. Drumul e relativ bun așa că ajungem destul de repede la un prim canton, cel de la Padina Seacă. Îl lăsăm în urmă și continuăm să mergem prin întunericul care devenea din ce în ce mai nepătruns și pe drumul care devenea tot mai prost. Probabil ca s-a mers pe acolo cu tractorul când terenul era moale pentru că drumul era brăzdat de făgașe imense. Drumul e îngust, nu ai unde să întorci sau să faci loc cuiva care ar veni din față. Dar noi mergem înainte cu speranța că vom sfârși drumul cu bine. Eu conduc primul apoi Tibi și ultimul e Adi. La un momentdat Adi ne apelează prin stație și ne spune că a rămas suspendat, cu burta mașinii lipită de sol și cu roțile aproape în aer. Începe operațiunea de salvare și cu greu, după aproape o oră de înjurat printre dinți condițiile meteo, reușim să mergem mai departe pentru a ajunge la miezul nopții la cantonul Comarnic. Aici nu mai băgăm mașinile pe poarta cantonului pentru că ne e teamă că, fiind iarba udă, nu vom mai putea ieși de acolo. Din fericire găsim lângă canton o palmă de pământ cu trifoi (bineînteles ud și ăsta) unde ne instalăm corturile. A doua zi dimineață ploaia ne dă totuși un răgaz și se oprește. Din păcate totul e ud și neprietenos în jur. Pe la ora 11 apare și rangerul din zonă care este și ghid la peștera Comarnic, peșteră care se poate vizita doar cu ajutorul ghidului care de altfel are și cheia de la poarta de la intrare. Peștera nu e electrificată așa că o sursă de lumină individuală e indispensabilă. Și amenajarea e minimă, din loc în loc câteva corzi te ajută să depășești locurile mai dificile. Peștera e imensă dar nu e vizitabilă, chiar și cu ghid, decât pe o anumită porțiune. Vizitarea durează cam două ore și jumătate. Stăm un pic de vorbă cu ghidul și el ne explică cum se poate ajunge la peștera Popovăț, deși aceasta e de asemenea închisă și deci nevizitabilă. O mulțime de peșteri și avene din munții Aninei sunt închise cu poartă metalică din păcate. Nu cred că asta e soluția pentru protejarea acestor frumuseți deosebite ale naturii. Dacă nu pentru altceva pentru că unul din punctele forte ale unei peșteri e chiar portalul, iar intrarea e de cele mai multe ori distrusă prin zidirea și închiderea cu poartă.