Prin chei spre peștera Racoviță

Cheile Carașului - Peștera Racoviță 

2 iulie 2011

După vizitarea peșterii Comarnic plecăm pe tură spre Caraș. Încă nu știm unde mergem, avem de ales între peștera Racoviță pe de o parte și peșterile Popovăț și Cerbului pe de altă parte. Undeva în zonă, rătăcită pe undeva, e și peștera 2 Mai dar nu știm mai mult despre ea decât că e o peșteră frumoasă și care merită văzută dar care... e închisă. Având în vedere că totuși e destul de târziu hotărâm să mergem la peștera Racoviță, chiar dacă pentru asta va trebui să trecem prin apele Carașului. Drumul pe care mergem e undeva deasupra pârâului Comarnic și pe măsură ce înaintăm drumul urcă și se depărtează tot mai mult de firul apei. Din câte am înțeles drumul forestier ajunge într-un final la Anina dar n-aș băga mâna în foc pentru acest lucru. Oricum, la un momentdat drumul face o curbă accentuată spre stânga, loc în care coborâm spre Comarnic. Coborârea e destul de abruptă și poteca cât de cât conturată se pierde rapid în pădure. Coborâm la întâmplare pentru că suntem prea sus și pârâul nu se mai vede. Cu puțin noroc însă ajungem la capătul corect al tunelului Cheia, tunel prin care pe vremuri trecea mocănița care traversa munții Aninei între Reșița și Anina. Este ultima posibilitate de a o lua spre peștera Popovăț, peșteră închisă și ea dar din câte am înțeles vizitabilă totuși. Continuăm să coborâm spre Comarnic care într-un final apare pe fundul văii. Apoi, călăuziți de firul apei ajungem la punctul de vărsare în Caraș. Apa e mică dar rece, de altfel și afară e destul de frig pentru un început de iulie. Trunchiuri de pomi căzute peste albie îngreunează mersul dar suntem obișnuiți și mergem voioși înainte până ajungem la Caraș.

Ajunși la Caraș facem un mic popas pentru a face și reface planul de bătaie. Până la Peștera Racoviță trebuia trecut prin apă și Carașul era destul de mare, rece și repede așa că instinctul matern al doamnelor din grup a decis că acolo e punctul terminus pentru minorii expediției. Și cum aceștia sunt mulți și mici (de data asta 6 piticoți) se întorc cu ei toate mamele. Și pentru că Tibi nu vrea să lase în urmă femeile și copii rămâne și el să facă de aici cale întoarsă. Continuăm dar eu și Adi să mergem spre peșteră. Avem o hartă la noi și un GPS așa că nu ne facem probleme.
E imposibil să mergi prin apă, în unele locuri ar trebui să înotăm probabil prin apa rece și repede și nu ne surâde de loc acest lucru așa că din loc în loc mai escaladăm malul stâng care e mai accesibil și mai tăiem și din meandrele apei. Traseul e superb și merită cu adevărat să ajungi acolo. Apa, stânca și pădurea conviețuiesc într-un echilibru instabil, ca într-o luptă continuă pentru supremație, pentru teritoriu, fără ca unul din elemente să poată să-și depășească adversarii.
În aproximativ o oră ajungem în dreptul peșterii. Pe malul stâng portalul peșterii Racoviță este foarte vizibil, este practic imposibil să ratezi peștera dacă mergi pe firul apei. Nu pierdem prea mult timpul ci intrăm în peșteră. E destul de târziu și nu vrem să ne prindă noaptea pe chei.



Peștera e frumos concreționată, nu prea mare dar dacă faci cheile Carașului atunci este un ”must see”. Găsim și câțiva lilieci agățați de formațiuni dar încercăm să nu-i tulburăm. De altfel băștinașii nu sunt impresionați de noi și își continuă somnul fără să dea vreun semn că ne-ar fi auzit. Am stat mai bine de o oră în peșteră așa că n-am dormit pe drum la întoarcere. Ne-am reîntors pe același drum ca la venire deși prin dreapta peșterii părea o cărare care părea că urcă spre poiana Comarnic pe malul drept al Carașului. Dar era prea târziu pentru tatonări așa că am ales drumul pe care îl știam deja.

A fost o zi superbă, cheile Carașului e un loc în care m-aș întoarce oricând cu cea mai mare plăcere.